Lumea mea

(Ella Fitzgerald – Too Darn Hot)

Lumea mea e mica, imi incape intr-o privire.

Lumea mea are conducatori, dar nu are politica.

Lumea mea are oameni, dar nu are popoare.

Lumea mea are televizoare, dar nu are televiziune.

Lumea mea are bani, dar nu are economie.

Lumea mea are ambitii, dar nu are razboaie.

Lumea mea aluneca usor intre valuri.

–––––––––––––––––––––––––––––-

(care treceti pe aici luati-o ca pe o leapsa si vorbiti despre lumea voastra)

despre neajunsul de a nu fi sau despre ajunsuri

Astazi sunt aici:
ny04072009

Maine nu stiu unde, poimaine poate deloc. Am neajunsul de a nu fi niciodata acolo unde trebuie, desi ajung oriunde. Sunt „acolo”, si totusi sunt „langa”.

instant

fort de france

Ca commence bien!

Ora 5.30 dimineata. Un ochi lipit, unul stins. Aeroportul Le Havre=Gara Baneasa, cu avantaj gara. Daca ignor cele cateva motoplane si deltaplane de pe maidan, vad o singura zburatoare ce seamana a avion. Cum intru pe usa PR-ista ma preia zambitor: Avem o problema tehnica. Eu, cu un umor involuntar, zic: A, e Air France. Problema tehnica la singurul avion, pentru care erau doar 7 pasageri. Mai bine ne trimiteau cu prastia. Zice aia ca ne pune la dispozitie 2 taxiuri si ajungem in maxim doua ore la Paris. Atunci ma trezesc: pai normal trebuia sa schimb doua avioane si faceam 3 ore. Care e logica? Hai in taxi, io cu un tip si o tipa. Pe drum opreste soferul de vreo doua ori la benzinarii pentru pana de tufis si altele. Tot drumul pe autostrada, aglomerata ochi. La un moment dat tipesa ii zice soferului sa opreasca. Asta se executa si opreste pe banda de urgenta. Nu uitati, era zi, lumina; pe o autostrada plina de masini care mergeau cu max o suta la ora. Tipa, mai plinuta spre grasa de felul ei, se da jos, se duce in spatele masinii, isi da tacticos pantalonii jos si face un pipi. Stand pe scaunul mortului am vazut scena in oglinda. Va imaginati ochi de melc ce am facut. Numai saracul bun simt m-a oprit sa nu ma prapadesc de ras, dar am si acum dungi pe limba. Ca mine au vazut si ceilalti doi, si probabil toti soferii care au trecut pe acolo. Oricum, le-a mers bine tuturor. Dupa ce si-a facut treaba, femeia s-a intors in masina, si-a cerut scuze pt socul provocat si am plecat mai departe. Zic, intr-adevar va trebuie curaj pt asa ceva. Sa mai zica cineva daca asta nu e cu adevarat o pana de tufis!

Dupa aproape noua ore de zbor in care am luat forma scaunului, am ajuns. N-am cuvinte, e exact asa cum vedeti pe national geographics sau in vederi. Acum am inteles de ce tin francezii cu dintii de insulele astea; desi baga bani in ele si nu produc nimic. A, si e cald rau. Am sarit de la 15 la 35 grade; dar vine anotimpul ploios. Primul lucru facut odata ajuns la hotel a fost dusul. Al doilea a fost sa inund camera, de era sa ma inec. Era infundata teava de scurgere si eu bucuros de apa, nu am bagat de seama. Acum stau pe afara fiindca am lasat geamul deschis sa se usuce. Dar si lumina, ceea ce a facut insectar camera. Am adunat toata fauna de insecte zburatoare din tot cartierul. Inchid tot si dau drumul la aerul conditionat pana le inghet.

Intoarceri

Plecarile au fost laitmotivul ultimelor zile, mi-o traiesc si eu pe a mea.

Stau in holul unui hotel, asteptand somnul amnezic, am fugit din camera cautand internet, amintiri si un alt fel de caldura. O familie de indieni se joaca cu un copil copil, straini suna in colturi de lume necunoscute, apelul ii teleporteaza si pe ei dincolo, eu insumi sunt in alta parte; camera devine un Babel emotional populat de zombie. Ne cuantizam emotiile si le imprastiem in colturi de lume sperand ca persoana de la capatul celalalt sa le reconstruiasca in ordinea corecta. Fantomele au consistenta de biti si electroni.

Acum sunt alcatuit din toate locurile prin care am trecut, aud in mine toti oamenii pe care i-am cunoscut; insa o voce cu dulci tonalitati le acopera pe toate, iar frumusetea e conturata in pixeli. Cu fiecare plecare valiza mea devine din ce in ce mai grea, obisnuiesc sa pun acolo colturi de lume, priviri si strangeri de inima, bucatele de hartie si promisiuni; lucruri cu care oamenii nu mai au ce face si mi le dau la plecare. Cu fiecare plecare ceva imi lipseste, las de fiecare data cate putin din mine in urma; poate ma voi regasi mergand pe propriile urme, n-am o Ariadna sa ma ajute.

Trenurile au farmecul scrisorilor vechi, pe hartie; despartirea este anesteziata, se face incet, lasand gandurile sa se adune si dorul sa creasca. Si-au pastrat acel romantism si parfum nostalgic; garile lor sunt intotdeauna atemporale. Avioanele au serilitatea conexiunilor broadband, aeroporturile frigiditatea unei prostituate; transmitem instantaneu imagini si sunete, dar nu receptionam nici o senzatie. Despartirea e taioasa si rapida ca un bisturiu; uneori ajungi inainte sa fi plecat.

Trei avioane si o zi in aer ma vor duce intr-un loc exotic, pe care unii il apropie de paradis; unde sper sa gasesc mai multa liniste si mai mult timp pentru mine. Si o voce din off incepe sa urle: Baaa, pleci in Martinica/Antile/Caraibe, nu te mai vaicari atat! Taci mai ca stiu, ar fi trebuit sa fie o insemnare vesela, sa zic de pirati, caraibe, plaje si ape limpezi; dar ca de obicei nu mi-a iesit.

pentru mine:

pentru tine:

Piratii din Aden

Acum ca toata lumea s-a trezit, a plecat la corporatie, da sta in trafic si injura filozofeaza, pun si eu o insemnare ce-si asteapta randul publicarii de ceva timp. E cu pirati si happy end.

Mai exista pirati si in zilele noastre (si nici nu o sa dispara vreodata), numai ca nu mai au steag negru cu cap de mort, eye-patch si picior de lemn (altfel ar aparea la 0tv); au barci rapide, aruncatoare de grenade si mitraliere. Acum cateva zeci de ani isi faceau veacul majoritatea in stramtoarea Malacca si Singapore (da, filmele aveau dreptate). Cum tarile din jur au evoluat (sa spunem ca au depasit Romania ca dezvoltare), multi probabil ca au facut vreo scoala de recalificare profesionala. De cativa ani activeaza in jurul Cornului Africii (Somalia pentru profani),  si in special Golful Aden, insula Socotra. Daca Malacca se poate numi punctul G al traficului maritim mondial, zona aia devine clitorisul, macar pentru sensibilitate. Laptopul made in China pe care am scriu eu astea si ala pe care ma citesti, masinuta cu vopsea cu plumb de la odrasla, tarlicii lu mamaie; precum si toata tarlaua din Europa si Dragonul Rosu trebuie sa treaca prin zonele astea. Priceputi baietii aia, au lovit la fix in frigida economie mondiala. (Daca ora de geografie o foloseati in scopuri matrimoniale, apelati cu incredere la domnul Google si doamna Wikipedia pentru denumirile mentionate).

Cei care au nimerit pe stiri in acest an or fi auzit probabil de niste marinari romani rapiti in aceasta zona. In ultimii 3 ani am trecut des pe acolo (se poate spune des daca e de 4 ori pe an, ca nu e sex) si atacurile se inmulteau exponential.  Companiile care au pierdut nave si bani (criza era o poveste de speriat copiii atunci) au inceput sa se agite, sa evite zona si sa strige dupa ajutor. Abia cand statisticile au dat pe afara (adica ziua si atacul) au aparut si baietii in uniforma din marina calareata. Marile puteri si-au trimis fregatele sa patruleze zona: americani, francezi, englezi, rusi. Ineficienti, le luau navele de sub nas; confirm ca eram prin zona. Spre exemplu cand s-a pus problema ca navele de razboi ale francezilor sa escorteze navele comerciale sub acelasi pavilion, cei cu legea in mana au sarit in sus ca marina nationala nu e firma de paza. Una peste alta, cum atacurile se petreceau in ape internationale si prada dusa in apele somaleze, imbarligatul drept maritim international i-a lasat pe militauri legati de maini si pe pirati liberi sa actioneze. Ceea ce acestia si faceau cu un real succes, mai ales sub protectia guvernului somalez.  Guvernului din ziua respectiva, pentru ca la ce anarhie nationala e acolo, piratii reprezinta motorul economiei nationale, cu peste jumatate din PIB.  Degeaba au stabilit un culoar de trecere, degeaba patrulau navele militare; doua atacuri pe saptamana se lasau cu nava capturata si ostatici; tinte fiind navele mai mici si mai lente.  A, si inconstientii care o luau prin alta parte, ca stiu ei o scurtatura. Nu am participat la asemenea spectacol, dar din informatiile primite zilnic si de la cei patiti am aflat ca nu se jena nimeni sa descarce cate un incarcator, nici de o parte nici de alta.  Atacurile aveau loc la crepuscul, cand e cel mai greu sa distingi ce e pe apa, nu deosebesti nici luminile, nici formele. Lucrurile se petreceau exact ca pe National Geographics, aia mai amarati si mai inceti mergeau grupati, aproape unul langa altul; si din cand in cand trecea cate un rechin si insfaca unul dintre ei.

Dar mai bine hai sa va zic cum i-am cunoscut eu.  Era prin noiembrie, intr-o zi cu soare, treceam prin zona denumita Golful Aden, si de cu seara ne luasem ceva masuri de precautie; adica am ascuns berile si pornachele, ca auzisem ca piratii e musulmani si nu suporta femeia si alcolu. Hai sa fim seriosi, mergeam cu aproape 50 km/h, ceea ce pentru o barca de trei sute si cateva zeci de metri si peste o suta de mii de tone e o performanta. Te mai gandesti de doua ori inainte sa te apropii, in caz ca reusesti. Si daca totusi reusesti, trebuie sa urci pe un zid de tabla inalt de cinshpe metri si plat precum creierul care te-a pus sa faci asta.

Dimineata la 8 ma infiintez in comanda (pour les connaisseurs) si-l vad pe colegul pe care trebuia sa-l schimb agitat ca un pepsi:

-Ce-i ma?

-Pirati!

La ora aia, abia trezit, functionam pe pilot automat ca si intreg vaporu; asadar nu aveam nici un simt sau instinct activ, cu atat mai putin pe ala de conservare.

-Unde?

-Doua barci se tineau dupa noi, da au plecat.

-Tata mare stie? (tata mare adica jupanu adica comandantul, pentru cei doritori de imbogatit vocabularul)

-Da, da l-a durut undeva si pe ala.

Bine, zic, si imi vad de cafea. Dupa nici zece minute, sa-mi stea cafeaua in gat; dintr-o gramada de barci aparute din pamant din iarba verde undeva in fata/dreapta, trei veneau spre noi hotarate. In momentul ala ar fi trebuit sa intre in actiune toata instruirea aia despre situatiile de urgenta, evaluare riscuri si alte balarii. Ei ashi, prima mea grija a fost sa nu dau cafeaua pe mine.  Apoi i-am cautat de arme, cu binoclul; nu afisau decat undite (cu cartus pe teava); dar erau cate 5,6 in fiecare barca, prea multi pentru niste pescari. Ma gandeam ca poate or vrea sa ne vanda niste peste si vor sa negocieze. Cand una a trecut in stanga noastra si venea clar la intalnire mi-am luat si eu rolul in serios si am inceput sa merg ca pisatul boului. Cu vaporu mai, ca e e o chestie tehnica si tactica; nu singur, de frica. Din fericire tipii probabil lipsisera la lectia de fizica cu viteza relativa si s-au trezit repede depasiti. S-au mai tinut cateva minute dupa noi, dar deja le faceam cu mana. Intre timp aparuse si jupanu francez, ca-l chemasem sa se minuneze; a rararit cate ceva, a zis ca mi se pare, si s-a carat. Zic lasa tataie, ca oricum ii trimit direct la tine; ca la tine stau toti banii. Situatia nu s-a potolit fiindca „pescarii” s-au indreptat spre o alta nava pe care tocmai o depasisem si care abia se taraia saraca (bulgari, aveam sa aflu dupa). Io mi-am facut datoria pana la capat si m-am conversat in radio cu o fregata de-a americanilor ce patrula prin zona; le-am povestit tarasenia, dupa ce m-au intrebat de sanatate  si cum o cheama pe mama. Cand i-au mai contactat si ceilalti, s-au simtit si au venit spre noi. Intre timp bulgarii o cam bagasera pe castraveti, fiindca doua barci mergeau nestingherite langa ei si nu dadeau impresia ca vor sa le vanda peste. Parca le si vedeam cefele transpirate, aliniate si gata de fuga.  Norocul lor ca a aparut in zona si americanii (cam tarziu, ii asteptau din ’50) si aia cu barcile au cotit-o.

Nu stiu cat de pirati erau aia; caci ce-i drept am mai intalnit barci pescaresti extrem de curioase si sociabile; dar cert e ca la ora 9 deja motaiam cu soarele in ochi, uitasem si de pirati, si de bulgari. Subtirel cu adrenalina, nici macar de o doza.

Planeta maimutelor in epoca sclavagista

Umbla pe diferite bloguri o parabola cu niste maimute, cercetatori, banane si galeti de apa. Concluzia era ca suntem niste oameni care traiesc inconjurati de maimute (ca doar n-o sa va fac maimute pe toti la gramada!) Pai le-as trimite protectia animalelor pe cap cercetatorilor alora care au chinuit saracele maimute degeaba; acelasi rezultat il puteau obtine coborand in orice grup de oameni care presteaza activitati lucrative (da, si la corporatisti). Ar fi vazut acolo ca orice individ nou aparut care incearca sa schimbe ceva sau macar sa deschida gura sa intrebe de ce? are parte de un singur tratament: bataie. Ce, nu v-ati bataie de la sef cand ati vrut sa intrebati: da ce ce trebuie sa fac eu tot, sefu? Bataie poate nu, dar mai mult de lucru cu siguranta. Astia mai trecuti prin viata, mai experimentati, odata aruncati in cusca, nu mai asteapta gestul incriminator, actioneaza preventiv, sa nu care cumva sa poftesti la banane.
Aia e, nu incercati sa schimbati sistemul, sau macar sa il puneti la indoiala, ca v-o luati. Apropo, maimutele alea ce cetatenie aveau? Ca am eu o banuiala…

Iaca in postura de maimuta noua am fost in ultima luna, odata ce am schimbat specializarea. Din perspectiva omului care nu a mai vazut/facut anumite chestii, tot puneam intrebari. Invariabil, unul din trei raspunsuri era: asa a facut ala dinaintea mea, asa le-am facut si eu; sau corolarul sau: asa am vazut ca se face. Eu, in ignoranta mea, faceam asa cum stiam. Ooo, nu, nu e bine ce faci, noi facem altfel. Pai da, dar obtinem acelasi rezultat?! Sau: Chestia asta nu functioneaza cum trebuie, nu e „safety”. Dar pana acum nu s-a intamplat nimic. Incurajator, ce sa spun. Acum sa nu creada lumea ca eu as fi cine stie ce geniu si am venit aici sa-i invat pe astia meserie. Dimpotriva; dar se pare ca am venit bou la Paris (recte Le Havre) si ma intorc vaca.

Dupa ce ca astia cu teoria lor ne demonstreaza ca suntem toti niste maimute, mai vin altii si ne spun ca functionam ca niste roboti, pe pilot automat. Odata pusi sa facem un lucru, il vom face asa indiferent de context. Si revin la oile mele; care sunt negre; si, daca e sa dam cuvantul rasistilor, ar spune ca sunt si un pic maimute; asta ca sa ne incadram perfect in teoria de mai sus. Adica: daca africanii astia de aici au invatat sa faca un lucru intr-un anumit fel, eu devin un extraterestru daca le cer sa faca altfel. Iar daca incerc sa le spun francezilor ca unele lucruri nu sunt tocmai in regula, sau ca as prefera sa fac altfel, imi iau o galeata de apa in cap. Mai repede inveti un porc sa zboare decat sa-i schimbi unui om obiceiurile.

Odata un tip destept de la un curs de team management ne-a invatat ca natiile se impart pe piata fortei de munca, pe langa nivelul de salarizare, si in functie de nivelul de acceptare al autoritatii. Adica mai pe romaneste, cat inghiti de la sef si cat de mare ai gura. Cat de caine, bou sau vipera esti; si tot la animale ajungem, saracele. Ma gandesc ca iti trebuie cinism nu gluma ca sa faci studii din astea: sa masori cat de mult sa strangi surubul pana crapa omuletul. Pe undeva la coada ar fi indienii, chinezii, africanii, filipinezii &co; noi am fi undeva pe la jumatate, rusii is ceva mai intoleranti; si in frunte nemtii, francezii, nordicii, etc. Deci un alt fel de a imparti lumea in stapani si sclavi, pe principii capitaliste. Firmele astea multinationale nu isi aleg doar pe criterii financiare sclavii; ci si in functie de gradul de toleranta la bici (acum vedeti legatura cu culoarea pielii?). Aici treaba e clara: jos stau africanii, urmatorul nivel romanii, si sus francezii; nu se accepta amestecuri.

Pentru mine, daca ma intrebati, romanii sunt doar rai de gura; cand vine vorba de a lua atitudine, se ascund unul dupa altul (un alt motiv pentru care nu e bine sa pui mai mult de trei romani laolalta. Dar ce te faci cu o gramada de 22 de milioane? Romania). Pe de alta parte, cand francezii (si nu numai) incearca sa ne faca comunisti; le raspund ca daca noi am fost comunisti din obligatie, ei sunt comunisti prin gandire. Si mai imi face placere sa le aduc aminte ca epoca lor coloniala s-a cam terminat. Acum suntem cu totii sclavii unui alt regim, capitalismul. Dar ni se spune angajati.

O saptamana frumoasa la cooperativa!