„Lasati copiii sa vina la mine!”

-Uita-te la tine. Cati ani ai?

-In jur de treizeci.

-Esti singur, nu ai sot/sotie?

-Nu.

-Copii?

-Nu.

-Nu avem copii, nu avem familie; intamplator, multumita medicinei, parintii nostri mai traiesc. Si suntem multi asa, cu zecile de mii, sutele, in toate natiile. Nu fac statistici, dar ceva imi spune ca suntem prea multi in imposibilitatea asta.

-Da, e adevarat. Si ce e rau in asta?!

-Esti multumit de viata ta; ai un loc unde sa stai, poate iti apartine; ai un job care iti umple cardul lunar si o persoana care iti umple patul cateva zile pe saptamana, poate si unele goluri din suflet. Dar nimic mai mult, aici se opreste totul; asta e conditia ta de om, egoist pana in negura sufletului. Cum s-a ajuns aici? Nu ai gasit pe nimeni, nu ai vrut, nu ai putut?

-Probabil ca nu am gasit momentul, persoana; probabil ca lipsurile materiale si goana dupa eliminarea lor mi-au ocupat toate resursele; poate ca asa am decis privind in jur: asta nu e o societate in care sa iti intemeiezi familii; poate ca odata…

-Ai falsa senzatie de optimism; ca mai ai o sansa la iubire, la fericire, la nemurire. Poate ca da, poate ca vei gasi pe cineva si te vei reproduce. Tu poate mai ai o sansa, dar copiii tai ipotetici nu o vor avea. Gandeste-te ca acum 50-100 de ani problemele astea le aveau cei abia trecuti de 20 de ani; iar la 30 era inadmisibil sa nu ai o familie; deveneai un paria al comunitatii si daca nu te determina rusinea, te omora singuratatea. Acum noi ridicam incet-incet media spre 40 de ani, in acelasi timp in care medicii ridica speranta de viata dar nu si fertilitatea. Iar generatiile urmatoare vor face sex de la 10 pana la 60 de ani, dar copii niciodata. Pentru ca „nu se merita”. Si vor muri pe la 100 de ani, intr-o croaziera in Caraibe, in bratele unei asistente necunoscute si imigrante, care nu uita niciodata sa-si ia anticonceptionalele.

Si nu vom face copii in eprubeta, nici in vitro, nici in utero; pentru ca nu modalitatea conceptiei e problema, ci conceptia insasi. Deja am inventat substitutul pentru copii: animalul de companie. Cainii, pestii, leii, si-au pierdut demult statutul de pradator sau de vanat, odata cu genele; rolul lor acum e de a linge singuratatea oamenilor fara copilarie. Ne inchidem confortabil si hi-tech in turnuri de fildes adunate in metropole si nu vrem responsabilitatea altei vieti langa noi. Vom salva toate speciile pe cale de disparitie de pe planeta, dar nu vom salva oamenii. Consumam, ne consumam mancarea, bunurile, sufletele, unii pe altii. Nu producem nimic, nu lasam nimic in urma, murim egoisti si singuri; suntem sterpi ca o planeta prea indepartata de Soare.

Anunțuri

I play dead

Him: What is this weird music that you listen?
Me: Jimi Hendrix.
Him: Who the fuck is Jimi Hendrix?
Me: Jimi Hendrix is a friend of mine. He plays electric guitar.
Him: Yah, sure, a friend…
Me: Yes, he is. How could you tell that he is not if you don’t know him?
Him: How old he is?
Me: He’s dead. Drunk dead. He used to have orgasm on the stage when playing guitar.
Him: Aaaa, you’re funny! Are you gay?
Me: No, i’m not. Would you want me to be?
Him: …bye…

poveste

In ziua aceea soarele se hotarase greu sa duca obisnuita-i lupta cu norii de vara, si si-a aruncat ochiul spre pamant abia spre seara. Undeva jos, intre pamanturi, ape si blocuri, doi copii isi scosesera jucariile pe iarba inca uda. Fetita avea ochi de chihlimbar si cateva papusi; baiatul era incomodat de bretonul prea lung si apropierea bucalatei. Intre ei crescusera brusc cateva buruieni si o multime de povesti. Ea isi contruise casa pentru papusi, o viata de printesa si-i adresa curajos intrebari existentiale. El plimba niste masinute fara directie si le accidenta mereu cand ii auzea vocea. Uneori gasea intamplator cate un obiect inutil si colorat si intindea mana triumfator spre ea in semn de cadou; alteori isi facea curaj si intreba cu seriozitate daca o poate ajuta cu ceva; dar siguranta ei il fastacea imediat.
Joaca lor continua imperturbata de supravegherea parintilor, jocul umbrelor si graba trecatorilor. Si ar fi continuat la fel pana cand ar fi aparut alti copii, ai lor, daca unul dintre trecatori nu ar fi fost mai grabit decat ceilalti. Pantoful lui cu eticheta si siret a daramat casa si visurile fetitei, ranindu-i papusile. Degeaba a cautat micuta privirea protectoare a mamei de la geam, aceasta ori plecase, ori nu o vedea din pricina lacrimilor. A simtit cum o cuprinde o senzatie de greutate in piept, nemaintalnita pana atunci, cum lumea din jur incepe sa-si piarda culorile si cum ceva usor si delicat ii mangaie parul. Baietelul, vazand intreaga scena, si-a parasit jucariile; si cu un gest stangaci, de om matur, i-a dat parul din ochi. Cu maneca bluzei a incercat sa-i stearga ochii si amintirea, asigurand-o ca va avea grija de ea si nimeni nu ii va mai strica jucariile. Incercand sa fie mai convingator si sa infranga suspinele fetei, baiatul a luat-o timid in brate, iar ea a inchis ochii si a plecat capul.

hug
Cand i-a  deschis o privea un tanar cu bretonul prea lung, iar ea devenise o printesa cu ochi de chihlimbar.