drum

Am in fata doua drumuri, unul real si unul imaginar. Sunt la fel, deci voi vorbi doar despre unul. E lung si sinuos, e plin de urcusuri, vai, serpentine, gropi; dar din loc in loc gasesc popasuri, poduri sau barci pentru a trece apele. La capat e moartea sau o inmormantare. E soare la inceput si voie buna. Zbor ca gandul, gandurile zboara si ele, timpul le inghite pe toate. Trec prin paduri asemeni oraselor locuite de oameni-copaci. Crepusculul ma prinde pe drum serpuit si lin, asemeni apei mari ce curge pe langa. Ce frumos, pot a merge si pe drumul de pamant si pe drumul de apa; ma duc in acelasi loc. Dar apropierea destinatiei schimba totul: noaptea inghite si drumul si gandurile; doar o ploaie hotarata spala tot. Si in lupta ei cu caldura ridica din pamant fantome de abur care danseaza in lumina artificiala. Case zac in intuneric inghititnd oameni si vise. Merg pe un drum foarte cunoscut, parcurgand kilometri si ani; si asta imi da timp sa ma uit in jur si sa vad mai mult decat este. Peste toate pluteste o voce nepamanteana care canta muzici ciudate si atat de placute, ca si cum ar fi tovarasul de drum atat de mult lipsit.

show_10213256e0c2a7(448, 46);

Alexandrina Hristov-De cand ai plecat

multiculturalism

Vineri: Bremerhaven (Germania). Masa la restaurant mexican. Chelnerite chinezoaice. Clienti de toate natiile (am auzit macar 3 limbi vorbite in sala).
Duminica: Southampton (Anglia, nu Marea Britanie). Masa la restaurant italian. Chelnerita est-europeanca dupa accent (coup de foudre). Clienti indieni si africani majoritatea.
si mai imi zic altii ca nu stiu pe ce lume sunt…cum as putea afla?

Senzatii tari

Se intampla acum vreo 3 ani, in Salvador, Barzilia. Faceam ruta intre numeroase porturi din aceasta tara (care mie nu mi-a placut, si nu din cauza celor ce urmeaza) si statele unite (nici asta nu se numara printre favorite); cu o frumoasa vechitura de vapor si marfa de vreo 50-100 amarate de containere, de obicei baterii, toale si creveti. Orasul are o priveliste superba, situat intr-un golf in golf, zona submuntoasa, clima nici prea umeda, nici prea calda. Admirasem zona cu un an in urma din perspectiva unui ancoraj. E de inteles asadar exaltarea mea cand acele 5 ore doar de stationare s-au nimerit in timpul meu liber. Cum am scapat din cart, pe la 6 seara, mi-am convins timonierul si cadetul (cu promisiuni de bere si ce-or mai vrea) si am tulit-o. Am haladuit vreo doua ore prin oras, era un fel de festival local, tipic brazilian: muzica, bere, dansuri in strada, panglici, lumini, fotbal. Tin minte ca am ramas impresionat de un fel de lupte amestecate cu dans despre care am aflat mai tarziu ca se cheama capoeira si reprezinta arte martiale braziliene (da, exista). Era in jur de noua si intuneric cand am hotarat sa ne intoarcem (pt cei care stateau in fundul clasei la ora de geografie, la latitudini mici ziua e egala cu noaptea). Pt siguranta noastra am fi preferat taxiul, mai ales ca eram constienti ca atrasesem atentia: eu eram alb ca hartia si ras in cap, cadetul un blond imperb, iar timonierul un veteran cu mustata si ceva pleata. Nicidecum sa fim confundati cu brazilienii. Nici zona in care eram nu ne avantaja; ca niste turisti adevarati, evitasem centrul de lux si verdeata al albilor si cochetam cu limita ghetourilor. Ajunsi la un capat de linie al autobuzelor ne-am asezat la o masa cu bere sa ne hotaram. Am propus formal sa luam un taxi, ca fac cinste, dar nici eu nu eram convins, vroiam adrenalina. Asa ca mi-am declinat autoritatea in fata varstei si l-am lasat pe intelept sa ne duca inapoi la vapor cu autobuzul generator de senzatii tari (pe care le experimentasem deja cand umblasem prin oras). La un moment dat se apropie de noi chelnerul si cu o privire conspiratoare si precauta ne avertizeaza in engleza lui aproximativa ca e mai bine sa luam un taxi, ca sunt niste indivizi dubiosi prin zona. Cei trei crai de la rasarit (de foarte departe spre rasarit) au ignorat avertismentul, mai ales la vederea soferilor de taxi care erau mai dubiosi decat toata situatia. Asa ca am plecat spre statia de autobuz, 500 m pe o strada adiacenta, luminata si nu tocmai pustie. Ne-am zis ca daca ne agata cineva, abordam sfanta fuga ca metoda de negociere si ne vedem cand ne-om intalni. Stiam fiecare unde sa ne intoarcem si aveam si cu ce. La un moment dat apar in fata noastra doi indivizi, fratii de cruce ai lui Ronaldinho (cel putin la dinti); si cu o rapida privire peste umar aflu si de ceilalti trei din spate. Si-au exprimat intentiile in limba lor insuportabila iar unul din ei, cel din fata mea, ca sa ne convinga ca nu fumeaza, ridica amenintator ceva ce el numea cutit. Pulsul sare la 150, adrenalina invadeaza vasele de sange, imaginile se deruleaza cu rapiditate, mai repede decat autobuzul care trecea pe langa noi si care tocmai oprise in statie. Evaluare de doua secunde: in spate doi, in fata trei, in stanga niste blocuri, case, garduri, ceva; in dreapta colegii. Ala cu cutitul ridicat vine spre mine, celalalt care nu stiu daca era inarmat spre cadet. Destul de pispirel si nu mai mult de 20 de ani, cu un fel de brisca in mana. Imi aduc brusc aminte ca am in buzunar vreo 80 de dolari si un telefon de 300. Asa ca fac cei doi pasi regulamentari din saritura la cos, si pe al treilea ma arunc asupra individului, cu tot cu mana dreapta in sus ca si cum as fi avut o minge (multam lui Pasarila, profu de sport din liceu, ca insista sa ma tina in echipa). Brazilianul are reflexe de fotbalist si se fereste de galiganul care vine peste el de undeva de sus; insa nu suficient de repede incat sa nu-l agat cu dreapta si, lipsit de punctul de sprijin care trebuia sa fie el, ma imprastii pe jos cu el dupa mine. M-am ridicat mai repede decat ma asteptam si mi-am exersat si sprintul. Dupa vreo suta de metri convins ca nu ma ajunge nimeni, ma presc si ma uit inapoi. Pe partea cealalta a strazii cadetul fugea pe langa autobuz mai-mai sa-l intreaca, iar timonierul era inconjurat de cei 5 indivizi. Dupa o negociere scurta si pana sa ajung inapoi, au fugit si ei. Tipii foarte calmi, l-au cautat pe al nostru prin buzunare, i-au luat vreo 20 de dolari si ceasul (famous chinese replica watch). I-au lasat in schimb cele doua sticle cu troasca locala din sacosa care l-a impiedicat pe omul nostru sa fuga (am aflat in aceeasi seara ca era o pisoarca ordinara; aveau gusturi fine alde cariocas). Fara nici un cuvant, am oprit un taxi, i-am dat adresa, iar pe drum a tinut si soferul sa ne felicite pt inspirata alegere de a lua un taxi, pt ca „is very dangerous this hour on streets, many bandits”. No kiddin’! Ne-am promis sa nu spunem nimanui ce am patit. Eu m-am ales cu o julitura in cot pe care am pus-o pe seama unei betii imaginare (cand dracu ai baut ma, ca eu nu te-am vazut, si mai faci si urat) si una putin vizibila in genunchii pantalonilor; pe care o vad si azi si-mi aduc aminte.

prostul zilei

Nu ma pot abtine sa nu ma fac de ras.
Luni ma trezesc prea dimineata pentru mine sa plec la Constanta. Trecem mormaind peste instructiunile si incercarile de reeducare ale maica-mii si valea. In Galati constat ca nu am benzina suficienta. Fac plinul pt ca uit sa ma opresc, adormit cu pompa-n mana. Cand sa platesc cu cardul, supriza: fonduri insuficiente. Se pare ca am exagerat de sarbatori. Ma scotocesc de bani, gasesc norocos 150 lei (ultimii) sa platesc. Merg relaxat pana la Giurgeni, unde, pe pod, moment penibil: nu am bani sa platesc taxa de pod (7 lei). Stanga imprerjur pana in sat sa caut un bancomat. Nu exista, cel mai apropiat e la oras, la Tandarei. Imi multumesc in gand pt ca am stricat GPS-ul cand aveam nevoie de el si fac un ocol de 25 km pe la Tandarei. Primul bancomat repeta istoria de la benzinarie: fonduri insuficiente. Nu se poate, cauta un BRD. Tocmai s-a desfiintat, sau abia se face (depinde pe cine intrebi). Ma bag cu capul in apa, imi dau palme, poate-poate ma trezesc. Ar mai fi doua carduri, dar cum nu le folosesc, nu le stiu pin-ul si m-am saturat si eu sa mi le tot recuperez. Si vine ideea salvatoare cand vad un indicator: o iau pe autostrada. Bun, trec de Slobozia si cand intru pe portiunea aia de drum pana la Drajna redescopar colectia de injuraturi si mai ingrop cativa ani din viata in nervi. Drumul ala e in reparatie de un an de zile; Via Apia in ziua de azi arata mult mai bine, iar ceea ce au asfaltat asta toamna e plin de gropi. Pur si simplu nu imi vine sa cred ca e real. Si acum mi-e frica ca o sa-mi pierd rotile de la masina. Eram atat de afectat incat am uitat sa intru pe autostrada si am tot mers inainte. Dupa jumatate de ora incep sa imi pun intrebari, unde dracu sunt. Prea tarziu, intram deja in Calarasi. Rad isteric vreo 10 minute de oprea si lumea sa intrebe daca am nevoie de ajutor. Da, am nevoie de minte! Fac a nu stiu cata oara stanga-mprejur si dupa alti 30-40 km nimeresc autostrada. Am mai facut vreo doua pauze pe drum sa ma asigur ca totul e in regula si nu ajung la bulgari. Intru victorios in Constanta dupa 6 ore (in loc de 3.30) ca sa constat ca am uitat cheile.

Barcelona – later edit

Ca tot aminteam de Barcelona, a fost revelatia sezonului pt mine; multe lucruri am descoperit acolo. In primul rand ca ai atat de multe de vazut incat nu-ti ajunge o saptamana de turism salbatic ca sa vezi tot ce pofteste ochiul si sa umpli gigabiti de poze. In al doilea rand, e plin de tineri. Striga boemia la fiecare pas. Incepand de la muzee de dimineta (mai ales ala erotic) si terminand cu lantul de baruri si cluburi de pe Rambla del Mar, jumatate din oamenii intalniti sunt sub 30 de ani. Daca ma contrazice cineva inseamna ca eu am imbatranit peste noapte. In al treilea rand atentia la detalii. Strazi, cladiri, copaci, totul iti scoate in evidenta grija pt detalii. Pe cat e de mare orasul, pe atat e de dichisit si organizat.
Ar fi mai multe de spus, dar mai bine sa intre pozele.
 
El Colon sau statuia lui Columb (care n-a intrat la incadrare)
 
El Colon
 
 
turnurile venetiene din Plaza de Spania
 
La Rambla dimineata (inca nu trebuia sa dai din coate ca sa inaintezi)
 
 
statui pe Rambla (se miscau cand sunau monezile sau cand se apropia un porumbel)
 
 
La Pedrera de A. Gaudi
 
 
 
Parc Guell (e evident cine e arhitectul)
 
 
Sangrada Familia. Gaudi zicea despre nesfarsitele lucrari la catedrala: "Clientul meu are tot timpul din lume" 
 
 
 
Plaza de Catalunia. Daca ar fi fost la noi, ar fi fost SUV-uri
 

Hong Kong

Precum in "Lost in translation" al Sofiei Copola, Hong Kong mi-a dat o senzatie de dulce ratacire, fara repere dar deloc pierdut; de plutire ireala pe langa cladiri aidoma musoroaielor de termite, pe strazi rasturnate cu masini si biciclete care vin mereu din cealalata parte, printre semne care iti sar in ochi si pe care nu le intelegi, pe langa oameni care mai degraba sunt extraterestri. Exista insa cateva lucruri care te aduc cu picioarele pe pamant: influenta europeana (a se citi engleza) care e discret omniprezenta, si mirosurile. Ah mirosurile! Daca ai un stomac de european sensibil s-ar putea sa ai probleme, in special vara. E cel mai mirositor oras in care am fost. Dar si cel mai pestrit. Ca strain ar parea ca te compleseste dar iti confera si o senzatie de unicitate in tot multiculturalismul ala. As pune Hong Kongul la un capat al unei axe si Montrealul la celalat capat, cu Barcelona la mijloc.
 
Apropierea, pe apa:
 
 
si noaptea:
 
 
hai-hui pe strazi:
 
 
 
si cum toate astea cer energie:
 
 
   

Ce am votat azi II

 
 
În pădurea din vecinătatea comunei Ion Corvin, în inima unui deal, a sihăstrit Sfântul Andrei, singurul Apostol al lui Iisus Hristos care a predicat Evanghelia geto-daco-romană, şi care i-a botezat pe strămoşii noştri, începând pe aceste meleaguri creştinarea României. Peştera se găseşte la mai puţin de 2 kilometri de Cişmeaua Mihai Eminescu, la apoximativ 4 kilometri de şoseaua Constanţa – Ostrov. După ce în timpul stăpânirii otomane peştera a fost uitată, prin 1943 a fost redescoperită, resfinţită şi redată cultului prin construirea unei turle şi a unui zid de protecţie. Dar revine în uitare până după 1989, când se reîncep lucrările de dezvoltare a ansamblului monahal, care continuă şi astazi.