Intoarceri

Plecarile au fost laitmotivul ultimelor zile, mi-o traiesc si eu pe a mea.

Stau in holul unui hotel, asteptand somnul amnezic, am fugit din camera cautand internet, amintiri si un alt fel de caldura. O familie de indieni se joaca cu un copil copil, straini suna in colturi de lume necunoscute, apelul ii teleporteaza si pe ei dincolo, eu insumi sunt in alta parte; camera devine un Babel emotional populat de zombie. Ne cuantizam emotiile si le imprastiem in colturi de lume sperand ca persoana de la capatul celalalt sa le reconstruiasca in ordinea corecta. Fantomele au consistenta de biti si electroni.

Acum sunt alcatuit din toate locurile prin care am trecut, aud in mine toti oamenii pe care i-am cunoscut; insa o voce cu dulci tonalitati le acopera pe toate, iar frumusetea e conturata in pixeli. Cu fiecare plecare valiza mea devine din ce in ce mai grea, obisnuiesc sa pun acolo colturi de lume, priviri si strangeri de inima, bucatele de hartie si promisiuni; lucruri cu care oamenii nu mai au ce face si mi le dau la plecare. Cu fiecare plecare ceva imi lipseste, las de fiecare data cate putin din mine in urma; poate ma voi regasi mergand pe propriile urme, n-am o Ariadna sa ma ajute.

Trenurile au farmecul scrisorilor vechi, pe hartie; despartirea este anesteziata, se face incet, lasand gandurile sa se adune si dorul sa creasca. Si-au pastrat acel romantism si parfum nostalgic; garile lor sunt intotdeauna atemporale. Avioanele au serilitatea conexiunilor broadband, aeroporturile frigiditatea unei prostituate; transmitem instantaneu imagini si sunete, dar nu receptionam nici o senzatie. Despartirea e taioasa si rapida ca un bisturiu; uneori ajungi inainte sa fi plecat.

Trei avioane si o zi in aer ma vor duce intr-un loc exotic, pe care unii il apropie de paradis; unde sper sa gasesc mai multa liniste si mai mult timp pentru mine. Si o voce din off incepe sa urle: Baaa, pleci in Martinica/Antile/Caraibe, nu te mai vaicari atat! Taci mai ca stiu, ar fi trebuit sa fie o insemnare vesela, sa zic de pirati, caraibe, plaje si ape limpezi; dar ca de obicei nu mi-a iesit.

pentru mine:

pentru tine:

Anunțuri

les nuits

E a nu stiu cata seara care a inceput ca o zi si a devenit noapte. Pentru a dormi nu gasesc pretexte, ci doar pt a sta treaz; iar daca nu am eu imi dau altii. Lucrurile incep sa aiba gust de deja-vu de Constanta, aceleasi nopti pierdute, aceleasi obiceiuri, aceeasi sociopatie; motivele difera. As cauta evenimente in Le Havre, desi stiu ca n-o sa am cu cine sa ies daca e cazul; si o sa ma multumesc cu excursii la supermarche, bere si saorme.
Am zappat prin bloguri cateva ore, zappand si prin mintea oamenilor care scriu acolo. Aberatii sau sclipiri de geniu, ma fac sa imi zic ca mai bine pun mana pe-o carte sau imi fac tema la prelucrare digitala.
As fuma o tigara imaginandu-mi cum ar sari peco-ul asta in aer la gandul ca e interzis. N-am de unde si cum sunt scumpe aici, mai bine as face afaceri cu ele.
Ma enerveaza reclamele contextuale ca imi citesc ip-ul si ma imbie cu gagnez, decouvrez, cliquez. Marche ma d’aici, io am tastatura qwerty si maus.
Nu ma hotarasc ce sa ascult intre vreo 4 streamuri de muzica online; numai ciudatenii, si oricum vecinii mei negri stiu cand mi se blocheaza netul si sesizeaza imediat daca o dau pe porno. Imi tot zic „prietenii” mei albi sa ma mut de aici dintre negri. Aici am fundal muzica africana, mai sus as avea manele.
Mai stau putin si ma duc pe jos, strecurandu-ma usor spre bucatarie sa nu ma vada nimeni ca nu dorm la ora asta si ca scotocesc prin frigidere desi nu mananc nimic; ca si cum asta ar fi interzis; doar mintea mea mai poate interzice ceva. Si intotdeauna dau peste careva, uitand ca asta e un loc unde mereu e cineva treaz.
Din motive ocupationale am luat o pauza la a mai pune neuronii in scurtcircuit; si lipsa asta de ganduri aiurea imi spune ca fericirea e o absenta a gandirii analitice. Cand analizezi obsesiv ce ti se intampla zi de zi iti dai seama usor si in cele mai multe cazuri ca esti nefericit. Fericirea apare doar in pauza de respiratii; nefericirea in curentii neuronali (nu stiu daca exista, e o inventie de moment).Cred ca de multe ori avem capacitatea de a anticipa cursul vietii noastre, fara a crede insa in destin. Poate pur si simplu sunt visele pe care le urmarim in viata si ajung sa se indeplineasca.
Mi-amintesc de multe lucruri din trecut la care ma gandeam mereu, sau pe care mi le doream, si au ajuns sa existe. Si daca ma gandesc la nenumaratele spaime si frici care nu au ajuns sa se indeplineasca as putea spune ca sunt fericit. Dar ma contrazic cu ce am spus mai sus. Totusi multe din ce imi doream s-a indeplinit; trebuie sa repet asta. Insa nu ma pot opri sa nu ma intreb cate din cele de acum se vor indeplini si cat imi va mai pasa atunci. Va veni un moment in care imi voi aduce aminte ca vroiam sa ma indragostesc.
Am ramas in continuare deconectat de la aspiratiile oamenilor din jur; inca se mai uita ca la un imatur cand afla ca nu ne intereseaza aceleasi lucruri, universal-valabile pentru ei. Da, sunt imatur si ma simt bine asa, ‘ ignorati-m-ati’!

vorbind discutii

– Asta e masina ta numarul 2? Si arata spre un Clio model 1900 toamna cu care francezul venise la munca.
-Nu, e singura!
-Cat ai dat pe ea? continua curios al nostru.
-3000 de euro.
Nu ma pot abtine sa nu compar: francezul ala da jumatate din salariul lunar pe o masina care nu trebuie decat sa mearga; iar romanul nostru cu un salariu la jumatate ajunge sa dea pe luna aceiasi bani doar pe intretinerea masinii sale nemtesti cu masaj in schimbatorul de viteze.
Al nostru continua discutia:
-Pai ai avut concediu lung, aproape doua luni; ce-ai facut?
-Am fost in Madagascar mai bine de o luna.
-Aaaa, interesant. E scump credca…(eu cred ca i-a fost rusine sa intrebe unde vine aia)
-Cel mai mult am dat pe avion, putin peste o mie de euro, si maxim 500 cazare si mancare.
-Timp de o luna? Si pe unde ai stat?
-Pe ici pe colo; stateam cateva zile intr-un loc si plecam in alta parte.
-Pai nu ai plecat printr-o agentie?
-In nici un caz. Nimic organizat, am plecat cu niste prieteni si ne-am descurcat la fata locului.
Iarasi compar: Noi dam mii de euro pe cazare cu stele cat intr-o galaxie, ne ingesuim in statiuni cu alte mii de bipezi, nu ne mutam fizicul decat in masini luxoase sau avioane, si totul nu trebuie sa fie decat all-inclusive. Astia in concediu stau acasa cat sa schimbe un rand de haine; stiu Europa mai bine decat cartierul in care locuiesc; si pana sa dai tu prima rata la un apartament comunist au facut inconjurul lumii de doua ori, doar cu un rucsac in spate.  Un cinic ar spune ca uite-asa se transite H1N1.
Am fost spectator la discutia asta, dar nu m-am putut abtine sa nu ma simt snob si ipocrit.

Au bulot!

Mi-a venit si mie randul la munca, asa ca ziua muncii am petrecut-o facand ce stiu mai bine: pe drumuri – masina, masina, avion, masina, tren, masina, vapor. Ar fi putut sa ma mai tina acasa doua zile, sa apuc sa  mai deplang odata distrusa aia de vama. Dar nu e cazul sa ma tot plang, m-a mangaiat doamne-doamne pe cap in ultimul timp, si mi-e ca-mi trage vreo palma. Asa ca urmatoarele trei luni o sa ma invartit prin Le Havre; mai precis portul cu acelasi nume, pe o „statie peco plutitoare” (tot cu francezii, n-am scapat de ei). Acum am si net, vorba aia, rasuna barca de radio Guerrilla; incepe sa fie mai bine pe barcuta asta supra-aglomerata decat in garsoniera doipedoi discomfort sporit de langa citiparc. Mai greu e ca trebuie sa ma fac ca muncesc in tot timpul asta; sau sa ma iau la intrecere cu francezii, care chiuleste mai mult.
A, daca credeati ca oranduirea sclavagista e o epoca de mult apusa, v-ati inselat. Munca de jos o fac tot negrii; iar fostii colonisti inca nu si-au pierdut mentalitatile.

Sara