chiar trebe titlu la porcaria asta?

nu am reusit sa ies din bomba asta de garsoniera proaspat inchiriata de cateva zile ("inchiriez garsoniera mare, zona sitiparc, decenta, pret convenabil" – teapa, fraierilor), si ma lupt cu o migrena continua tot de atunci. noroc cu mancarea de acasa si cele 3 sticle de vin. azi a venit apropritaru cu niste dorei sa instaleze masina de spalat (a fost conditie inainte sa dau cashu, cand am vazut hruba). nu am avut curaj sa-i dau drumul ca sunt convins ca nu merge. unu a sudat termopanele alea luate de pe rata de palazu mare din anii 80. io, inocent, intreb: da geamuri nu puneti? au pus, numai ca daca inainte nu se deschideau, acum nu se inchid. e cald afara, merge. mi i-a adus pe cap si la 8 dimineata, ora infernala pt mine in momentele astea. a trebuit sa-i duc pe la casele lor, chit ca dormisem cu succes 2 ore si vedeam totul pe slow rewind. da macar stiu ca planeta nu a murit rapusa de peturi si codoi, si nici oamenii nu s-au sinucis in masa din cauza crizei. de fiecare data cand intru in baie fac un salt in timp in epoca antediluviana si-mi aduc aminte de baletul facut prin diferite bai de camine studentesti. ma gandeam sa pun niste poze pe net, dar mai bine fac un circuit turistic cu vizitare de pesteri. ce ma intriga e ca am vazut pe usa de la intrare niste stampile de-ale politiei, vreo 4, si urme de sigilii; creca s-au intamplat lucruri groaznice pe aici, o sa caut in arhiva stirilor de la ora 5. nu m-am atins de pat si alte mobile; inca ma mai astept sa gasesc ramasite umane, vreo baba sau tarfa transata, ca-n 4 rooms al lui Tarantino. creca le gasesc in asa numita bucatarie, in care nu am intrat inca. utilajele care ar trebui sa fie in numita camera sunt pe balcon. sa te tii spectacol pe vecini cand ma apuc sa fac ciorba la peleu gol. sper sa nu ma trezesc cu tot cu balcon la parter cand o sa dau drumul la butelie. catrafusele le am si la ora asta in doua valize, lasate la indemana, in caz ca imi iau campii. singura modificare a fost spalarea frigiderului, pe care am reusit sa-l pornesc, dar nu si sa-l opresc. a, si tv-ul la care am tras cablu pe blat, full-options, cu hashbeo, discoveri si pornache. aveam in plan sa trag si net, da o sa imi ia o vesnicie sa gasesc un isepeu in zona, sa ma cert cu niste cucoane si sa gasesc drumul inapoi spre casa; asa ca ma multumesc cu ce fur de la vecini neprotejati si un old-fashion 128kbs de la vodafone. mai trebuie sa invat sa citesc apometre, contoare, sa caut administratorul si pricep cum se platesc facturile. pe la scoala nu am dat, desi asta era scopul oficial al mutarii in cta; m-au informat colegii ca nu mai e cazul sa ma agit, s-a predat cam tot ce trebuia, ne vedem in sesiune; daca supravietuiesc pana atunci. maine mare eveniment mare, vin  aia de la firma de curatenie. 4 profesionisti care trebuie sa faca in cateva ore ce mi-ar fi luat mie vreo 3 zile (activitate care era incheiata la ora asta daca nu ma viola sistematic lenea si sictirul; salvand si o suta de para, buni de scos o maimuta la circ). io am incercat sa ii previn ca aici e dezastru, si tipu imediat a sarit la pret; da tot eu o sa ma cracanez de ras maine cand o sa le vad fata. parca ma si vad cu un refuz. apropo, pt misogini sau feministe, angajatii la firme de curatenie ar trebui sa fie femei sau barbati?
tot hilarul in situatia asta e ca zilele trecute m-a prostit o piarista (care nici macar nu-mi placea) sa dau viitoarea fosta garsoniera in constructie pe un apartament in mamaia, unul dintre cele mai oribile locuri de pe suprafata pamantului. aproape adormisem in alea 10 minute cat s-a chinuit fatuca sa-mi explice in afacereza lor ca din cauza crizei firma cu capital din zone inghetate nu-si mai permite sa construiasca si sa vanda pt profani ca noi, si ca doar luxul mai este permisibil. maritata sau nu, imi venea s-o invit in luxul de la mine pt un horror show. asadar stau intr-o pestera, ma vand si mai mult unor banci, care or sa aiba orgasm cand aud de mai multi bani, si imi cumpar un apartament in care nu o sa stau niciodata. incepe sa imi placa cum se simte criza asta pe pielea mea. mai am o dorinta apropo de asta, dar o las pt maine.
concluzia ultimelor zile: ratat! am gasit solutia fericirii: ma mut in pestera asta, dau corsicuta pe o dacie din 1900 toamna, imi trag o nevasta de la tara, invat sa beau bere si sa ma uit la meciuri; s’astfel intru in rand cu lumea si-mi fac fericit tot neamu.

show_8e5f8d25bacaf5(448, 46);

insomnie

nu suiera, nu urla, nu zdrangane, nu vibreaza, nu se leagana, nu scartaie. nimic. liniste deplina, vid sonor; imi aud gandurile. si iar nu dorm.

Lost in translation…recharge

toate simturile mi s-au concetrat intr-un singur punct si ma uit la lume din interiorul meu, undeva intre ochiul de la ceafa si  apendice. vederea periferica imi transmite imagini cu repeziciunea sentimentelor; pe cand in centru totul e inghetat in uimirea eterna. daca nu ma misc, nimic nu se misca. la naiba, daca asta e primul pas spre decorporare, vreau sa merg mai departe, desi pentru asta mi-ar trebui multe nopti nedormite si multe cafele. acum au fost suficiente cateva telefoane si alarme ca ultimele zile sa ma arunce in alta dimensiune. sunt spectator la propria realitate si as putea sa recunosc oamenii numai dupa modul cum disloca aerul in jur. parca inot in valatuci de aer. ma uit siderat la lumea din jur si totul devine transparent.

fara nici o legatura. mi-au tras-o iarasi. astia care m-au trimis aici. si nu e vorba ca ajung cu o zi mai tarziu acasa, ci ca nu se opresc sa practice un management de personal execrabil; si eu nu ma opresc sa inghit toate mizeriile astea. ca si cum as mai fi avut nevoie de alte motive sa nu mai lucrez prin ei. acum cand ma uit la biletul de avion, parca m-am mai linistit. la cat sunt de indracit, ori ii lasam cu ochii in soare, ori ceream o excursie la Londra macar 2 zile, daca tot am ajuns pana aici.

cred ca am interactionat cu peste 50 de oameni in ultima saptamana.
unii ma recunosteau de cine stie pe unde, desi imi venea sa ii intreb
cine sunt eu; altii aveau amintiri in memoria mea; dar toti modificau
timpul, aerul si spatiul iremediabil. incercam sa ma arunc in aceasta
valtoare, dar in scurt timp ceva ma tragea afara, inapoi in
interspatiul meu. e bine acolo, e ca un uter al mintii. 

ma intorc acasa, daca are vreun sens notiunea asta pt mine…who the fuck cares…

emoCINIC

ce ma obsedeaza in ultimul timp:

 

 

si pentru asta, dati-mi o arma si ma impusc pe toti:

 

 

hit-it, Beth!

despre un alt fel de sensibilitate

Unii dintre noi dezvoltam un fel de sensibilitate excesiva la anumite interactiuni cu semenii. Unii le spun frustrari. Nu vreau sa fiu asa dur. Dar cu totii reactionam exagerat uneori cand vine vorba de cei de langa noi. Ceva ce ei au spus, au facut sau doar au privit declanseaza in noi o reactie incontrolabila, ceva visceral aproape, ca un reflex de autoaparare. E ca si cum corpul nostru ar avea in anumite zone puncte extrem de sensibile, dureroase; si atunci cand cineva ne atinge fie si cu un deget, lacrimam de durere. Asa cum si celalalt, nici noi nu stim unde sunt zonele acelea, poate am incerca sa ne ferim sau sa le tratam. Majoritatea ne cunoastem ranile si incercam sa le tratam; uneori cu autoironie, indiferenta, uneori cu uitare. Dar reusim sa ne facem un rau mai mare singuri. Doar noi ne putem privi ranile si vorbi despre ele, ceilalti nu au dreptul sa o faca si ii sanctionam la cea mai mica intentie involuntara. Un singur cuvant ne poate deschide poarta paradisului asa cum o singura privire ne poate arunca in iad. Si numai daca ne e adresata noua, ceilalti sunt insensibili. Cauzele nu sunt actiunile persoanei respective; acestea sunt doar catalizatorul; adevaratele cauze stau ascunze in subconstientul nostru, uneori prea adanc ca sa putem vedea. E ca si cum ai vorbi de funie in casa spanzuratului.  Poate fi de vina o experienta puternica sau una acumulata in timp precum picatura chinezeasca, o preconceptie sau prejudecata, sau pur si simplu necunostinta, neintelegerea. De cele mai multe ori sunt acestea din urma. La urma urmei nu conteaza. Toti le avem. Mai puternice sau mai putine, mai vizibile sau mai stapanite. Ne fac ceea ce suntem, ne fac iubiti sau urati in ochii celorlalti.

Ne-am obisnuit sa ne clasificam semenii (numai semeni nu sunt aia), sa le punem etichete. E mai simplu. De ce sa le intelegem toate motivatiile actiunilor, gesturilor, spuselor? E prea mult si imposibil. Dar de ce sa nu le acordam prezumtia de nevinovatie inainte de a le pune verdictul? Am uitat sa fim toleranti, am uitat ca suntem diferiti, unici, ca nimeni nu vede lumea asa cum o vedem noi; si daca noi nu ne deschidem lumii, lumea nu se uita inauntrul nostru. Ar fi mai fericita viata daca am fi mai ingaduitori unul cu celalalt, daca nu ne-am suspecta de atatea rautati. Da, avem dreptul sa ne aparam, avem dreptul sa reactionam la ceea ce ne raneste, dar e cinstit fata de celalalt si sa ne explicam si sa nu ranim la randul nostru. Strigam in gura mare ca oamenii sunt rai, ca vrem prieteni aproape de sufletul nostru; dar nu manifestam nici un fel de intelegere fata de ei si-i expediem la cea mai mica greseala; pe prieteni in primul rand. Un fel de paranoia colectiva, acea frica de a nu fi raniti sau instinctul de conservare ridica acel zid si pedepsim orice fel de incercare de intruziune; o consideram ostila.

Marile tragedii ale omenirii se petrec in sufletul oamenilor. Deunazi am auzit pe unul la radio spunand, despre tragedia din Myanmar: speram ca aceste fenomene sa nu se intample si la noi in Romania. Ca si cum drama unui om, sau a omenirii tine de granite si localizare geografica.

 p.s. la ora la care scriu acestea a inceput pe tvr 2 Mar adentro. un alt fel de sensibilitate si o mare cum nu am vazut-o niciodata. si totusi este trist in lume.